Capitolul 8: Fenomenul Wintergames

[corner-ad id=2]Wintergames as vrea sa-l traduc: Jocurile Zapezii. In fapt chiar asta erau daca priveai simplist. Dar in realitate eu il consider un fenomen unic. Nu stiu cine a inventat aceste jocuri si cum s-au metamorfozat in timp. Dar tot binele din lume sa se reverse asupra initiatorilor.

Eram in HP in iarna inceputului de an 2006. Am spus in capitolele anterioare ca in HP erau doua departamente de servicii, oarecum intr-o permanenta concurenta intretinuta de corporatie. In celalalt departament era manager regional un austriac cu numele Andreas. Andreas era un tip tinar, sportiv si foarte agreabil in comunicare. Doar ca era in competitie cu echipa mea si incerca mereu sa maximizeze rezultatele diviziei lui pe spinarea departamentului meu. Andreas ma suna intr-o zi si imi spune direct:

-Am auzit ca tu schiezi, e adevarat ?

-Da zic, imi place enorm sa merg in fiecare iarna cate o saptamana sau doua la ski.

-Ai auzit de HP Wintergames ?

-Am auzit ceva dar nu stiu despre ce este vorba in realitate, imi spui tu ?

Si a inceput sa-mi povesteasca cum vor participa toate tarile din Europa, cum vom avea un concurs de ski dar sa nu-mi fac probleme pentru ca va fi o coborare usoara printre porti, cum apoi trebuie sa facem niste repetitii pentru ca avem de sustinut un mic spectacol pe scena, cum spectacolul dureaza doar 7 minute pentru fiecare tara si este mai important decat concursul de ski, cum acest spectacol este adevarata distractie, cum mai sunt si niste jocuri gen constructii din zapada sau bataie cu bulgari care nu prea conteaza, cum eu nu trebuie sa lipsesc. M-a incantat. Mai ales cand mi-a spus ca in acel an au ales ca loc de desfasurare localitatea Davos din Elvetia. Eu nu mai schiasem niciodata in Elvetia. Iar Davosul are si un renume in plus pentru ca acolo s-au luat unele decizii politice importante. Asa ca am raspuns fara ezitare DA.

Andreas voia sa participe la aceste jocuri cu o echipa care sa reprezinte regiunea lui numita EEM. Acronimul venea de la Eastern European Market sau Eastern Emerging Market care insemna cam acelasi lucru: tarile mici balcanice asa cum erau ele grupate la aceea vreme si includeau Romania, Bulgaria, Croatia, Slovenia, Serbia si restul spatiului ex-Iugoslav si Moldova. Romania era tara cea mai mare din acest grup si nu ma refer numai la populatie sau la teritoriu ci si la cifrele pe care le realiza HP Romania in comparatie cu celelalte tari din grupul EEM. Asa ca Andreas nu putea ignora Romania si cred ca m-a ales pe mine pentru a incerca o mai buna chimie intre el si mine si practic intre cele doua departamente de servicii IT. Bine a facut. Pentru ca Davosul a fost pentru mine una dintre cele mai puternice revelatii corporatiste.

Asa am inteles ca in fiecare an, in ultima sapatamana a lunii martie se organizeaza HP Wintergames care dureaza doar doua zile iar organizatorul este tara care a a castigat in anul anterior. Atunci nu mi-am pus problema ca Romania nu va putea castiga niciodata pentru ca nu are partii care sa aiba zapada pina in ultima saptamana a lui martie si nici o infrastructura grozava cu conexiuni de zboruri din toata Europa, cu drumuri si hoteluri care sa reziste acestei provocari numite Wintergames. Atunci doar mi-am luat bilet de avion low cost pina la Milano in Italia si apoi am inchiriat o masina si am ajuns la Davos. Cheltuielile cu transportul nu erau decontabile si trebuiau suportate de fiecare individual. In schimb acolo in Davos era platita cazarea, mancarea, ski pass-ul si distractia. Consideram ca e echitabil. Nu poti sa te distrezi exclusiv pe banii corporatiei si mi se parea generos faptul ca HP-ul putea plati cam jumatate din costuri.

Ce am gasit in Davos nu mi-a crezut ochilor. Orasul era de o curatenie de parca cineva spala fiecare piatra si fiecare poteca si fiecare drum. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici. Intai m-am bucurat grozav pentru ca am stat un pic de vorba cu un vechi camarad roman ce se stabilise in Elvetia si acum lucra pentru HP Elvetia. Pe Horia il stiam de pe vremea Impuscatului cand ne intalneam in fiecare vara pe plaja la 2 Mai si mai jucam cate un bridge cu picioarele in nisip si la umbra corturilor de pe plaja. Horia, cei drept, a incercat sa ma pregateasca putin in legatura cu ce avea sa se intample in continuare. Asa a venit vremea cinei si ne-am adunat toti concurentii din toate tarile intr-un salon urias. In maxim 30 de minute era un vacarm. Eu eram nou dar ceilalti parca se cunosteau de o viata. Au inceput intai sa se imbratiseze. Apoi sa bea. Apoi sa bea. Apoi sa bea. Apoi sa se imbratiseze. Apoi sa cante. Fiecare tara avea imnul ei. Si balada ei. Doar tara EEM nu avea nici un cantec. Pentru ca de fapt nu era o tara. Cand canta Germania imediat raspundea Franta, apoi Marea Britanie, apoi Olanda, apoi Belgia. Mi-as fi dorit atunci sa inteleg bine toate limbile. Nu le intelegeam si astfel pierdeam jumatate din spectacol.  Tarile se provocau intre ele prin cantece si vorbe care pareau uneori un fel balade care luau in bataie de joc cealalta tara. Dar nimeni nu se supara si nici gand sa devina cineva violent. Tarile aveau steaguri. Noi nu aveam pentru ca EEM nu era o tara. Tarile mari isi facusera tricouri personalizate si fiecare tara avea propriul tricou. In maxim o ora cam toti participantii erau beti si au inceput jocurile de cabana si dansul distructiv.

Jocurile de cabana constau in folosirea unui ski de tura care este mult mai ingust decat un ski normal si are in plus un sant pe talpa. Coada skiului se introducea cu talpa in sus in gura unui participant din echipa adversa. Varful skiului se ridica ca sa formeze un plan inclinat si pe santul din talpa se turna vodca sau wisky sau gin, la alegere, direct in gura participantului care trebuia sa aiba grija la doua lucruri: (1)sa nu se inece si (2)sa nu cada de pe scaun de beat. Nu aveai voie sa versi pe jos nici o picatura. Deveneai batjocura tuturor. Andreas mi-a spus atunci: „Nu-ti fie teama. La noi nu o sa vina prea des pentru ca avem figuri de manager. Noi doi avem cred cele mai mari pozitii din toti cei de aici.” Asa a fost. La mine au venit doar de doua ori. Oricum a fost suficient si nu stiu daca as fi rezistat si a treia oara. Atunci am realizat cat de rezistenti sunt englezii. Sunt capabili sa bea cantitati industriale de alcool si inca sa se tina pe picioare. Jumatate din cantitate cred ca au baut-o englezii.

Apoi au inceput dansurile. E impropriu spus dansuri pentru ca erau de fapt niste siruri mari de oameni care cantau pe rand din hiturile fiecarei tari si mergeau pe mese. Chelnerii incercau sa ne roage sa calcam cu picioarele printre tacamuri si farfurii, nu peste ele si se fortau sa debaraseze cat mai grabnic totul. Pentru ca nu eram altceva decat o hoarda descatusata. Noi nu faceam altceva decat sa ne eliberam in modul in care puteam noi atunci. Atunci am inteles fenomenul Wintergames, forta emanata de fiecare tara, si mi-am propus imediat sa ma pregatesc pentru urmatorul an cand Romania trebuia sa participe ca o tara independenta. Cu steagul ei, cu imnul ei.

Dar nebunia acelei seri a culminat cu balansoarul facut din candelabru. Nu stiu nici azi cum a rezistat acel candelabru pina a venit directorul hotelului si ne-a evacuat. Dar multi au coborat de pe mese cu ajutorul unui candelabru de care se agatau cu mainile si apoi isi dadeau drumul cam cum ati vazut in filmele de capa si spada cand erati mici si d’Artagnan, din Cei Trei Muschetari, calatorea pe candelabru ca sa ajunga in mijlocul luptei, cu spada scoasa din teaca.

Concursul de ski de a doua zi dimineata a fost destul de usor, intr-adevar. Si a ajutat foarte mult la trezirea din betie a concurentilor. La fel ca de altfel si jocurile in care am construit diferite chestii din zapada. Am avut timp chiar sa facem un freestyle in afara concursului oficial. Andreas cred ca a dorit sa ma incerce si m-a invitat pe un traseu nemonitorizat, o pista pe unde nu intra ratracul si unde asigurarea de accident isi pierde valabilitatea. Ce-i drept am avut cu noi o calauza formata dintr-un coleg elvetian sau austriac care mai facuse o data traseul cu ceva timp in urma. Am acceptat si asa a inceput aventura din munti. Desi calauza stia traseul a reusit performanta sa ne scoata complet din traseu si ei doi au ajuns intr-o padure si intr-o vale a unui rau unde nu trebuiau sa ajunga. Eu, care eram ultimul, si mai precaut, am luat-o dupa urmele cele mai pregnante ale schiorilor ce trecusera pe acolo si am evitat atat padurea cat si raul. A fost bine pentru ca ne auzeam chiar daca nu ne vedeam si am putut sa-i ghidez cand se ratacisera de tot. In final am ajuns toti trei cu bine si a ramas doar senzatia de adrenalina pura picurata cand trebuia sa trecem printre niste stanci unde nu aveam voie sa cadem sub nicio forma.

Dar a venit din nou seara si a inceput spectacolul. Asa cum am spus fiecare tara trebuia sa prezinte pe scena in numai 7 minute un show pe o tema data. In general temele erau povestile clasice. In anul urmator Romania a avut ca tema Cartea Junglei iar peste doi ani, noi am participat cu Scufita Rosie. Dar despre participarea Romaniei ca tara independenta voi vorbi in capitolul urmator. Culmea este ca nu-mi aduc aminte deloc ce tema am pus pe scena cand am participat ca tara EEM. Stiu doar ca am iesit pe penultimul loc. Era si firesc. Nu putusem repeta decat cateva minute inainte de spectacol si eram un fel de turnul Babel: un roman, un bulgar, un croat, un sloven, un sarb si Andreas. Nu venisem pregatiti cu recuzita. Acolo am inteles ca daca ne facem recuzita, steaguri, tricouri, imnul Romaniei, daca vom construi un show care sa aiba impact, vom putea deveni vizibili si chiar mai mult de atat. Apreciati si indragiti. Asta imi doream pentru anul urmator. Iar pina atunci m-am bucurat de petrecerea de dupa spectacol care a fost din nou o parada bahica in care colegii mei au ramas imbracati in personajele ce le-au pus pe scena. Si am baut. Si am baut. Si am cantat. Si am dansat.  Fara limite. Toate tarile continentului nostru dar fiecare tara cu forta ei, cu „schiorii” ei. O mare de confeti curgea din tavan. Monstruos.

Spre urmatorul capitol ⇒

2 comments