Capitolul 16: Din nou studenti-partea a II-a

Cine crede ca MBA-ul este biletul castigator pentru pozitii inalte sau avansari rapide, se insala. Nu zic ca nu am avut parte de povesti de succes, au fost. Iar aceste povesti de succes au fost spuse la intalnirea de 10 ani in 2014. Dar nu am auzit chiar foarte multe. Cativa, adica ii numeri pe degetele de la o singura mana, au reusit extraordinar mutandu-se foarte repede dupa absolvire din zona corporatista in zona antreprenoriala. Alti cativa, dar tot putini, au reusit sa promoveze ramanind in zona corporatista. Cei mai multi au stagnat ….si cum stagnare nu exista in business, de fapt s-au dus usor la vale. Au fost si cativa care s-au retras complet din business, au iesit la pensie anticipat, daca se poate spune astfel. Sunt si colegi despre care nu stim nimic, care nu au raspuns la nici un telefon si la nici un email sau au fost foarte transanti si au spus ca nu pot sa vina. Nu cred sa fie vre-un star printre acestia din urma. Dar asta nu inseamna ca MBA-ul nu a fost folositor. A fost absolut fantastic. Minunat.

Sunt absolut convins ca HP-ul nu ar fi castigat licitatia de la Transelectrica, despre care am povestit in capitolul 10, daca eu nu invatam la cursurile de Contabilitate, tinute de minunatul profesor Manaicu, despre tipurile de leasing, despre calculul deprecierii mijloacelor fixe, despre „fair market value” vs. „book value”, lucruri pe care inginerii nu au de unde sa le invete. Tot atat de convins sunt ca nu as fi avut curajul sa-i propun lui Martin sa facem o achizitie in HP, achizitie despre care am povestit in capitolul 12,  daca n-as fi avut habar cum se face un „valuation” si cum sa te uiti la un „balance sheet” si la un „income statement”. Inainte de MBA eram de fapt un inginer electronist chiar daca pe cartea mea de vizita scria: manager.

Trebuie sa spun ca eu m-am bucurat de fiecare curs, ba chiar eram fascinat de faptul ca invatam lucruri complet noi. Si in plus aveam colegi si colege noi, cu background-uri diferite, cu personalitati diverse si cu care era o bucurie sa faci lucrari si teme impreuna. Ne adunam in grupuri mici de cate 4 sau 5 si lucram toti dupa orele de program corporatist. Mie imi era usor sa-i invit in sediul Compaq si mai tarziu HP. Seara, salile de intalnire erau libere, nu ne deranja nimeni si aveam tot ce ne trebuie acolo. Stateam si lucram acolo pina tarziu si o faceam cu placere. In pauza dintre cursuri mergeam si mancam impreuna. Si povesteam. Magda ne povestea ce se intampla prin banci, Doru povestea din zona de retail, eu din IT, Rodica ne povestea cum se promoveaza berea, Mergi spunea bancuri, fiecare era diferit si asta era un lucru minunat. Adi era intre joburi si avea timp sa citeasca tot si sa ne faca mereu un rezumat cu ce aveam de rezolvat. Minunata atmosfera.

ASEBUSS-ul avea o dubla colaborare cu programe MBA din US. Noi am fost seria care a prins atat colaborarea cu University of Washington cat si noul parteneriat cu Kennesaw University din Atlanta. Kennesaw era o universitate care cauta sa se promoveze in afara granitelor US si care se concentra foarte tare pe schimburile culturale dintre tari. Asta a facut sa fie construit un program interesant. Seria noastra de studenti la ASEBUSS a fost „lipita” de o serie de studenti de la Kennesaw. Am fost instruiti cum sa folosim niste platforme colaborative puse la dispozitie de americani si in care lucram de la distanta dar impreuna cu colegii din State. Cele doua serii, A si B de la ASEBUSS s-au spart intai in grupe mai mici si apoi s-au construit grupe mixte. Eu am fost intr-o grupa de 4 romani si 3 americani.  Obiectivul era sa facem un proiect impreuna.

Mai intai trebuia sa ne alegem tema proiectului iar in final trebuia sa prezentam proiectul in fata unei comisii in Atlanta, Georgia. Au venit americanii in Romania si am ales tema proiectului. Si s-au indragotit de Romania.  Asteptarile lor fusesera foarte jos si gasisera aici altceva. Asa ca nu mai vroiau sa plece acasa cand au vazut ce distractie e prin Bucuresti. Ba unii chiar isi faceau planuri cum sa vinda totul in US si sa se stabilieasca in Romania. Pina la urma au plecat. Le-am mai explicat si noi ca una e cand esti in vizita si gazdele au chef de distractie si alta e cand emigrezi in Romania. Parca ii aud si acum: „Man, you know how to party!” I-am dus prin toate barurile si cluburile din Bucuresti si o mica echipa am dat o fuga si pina la Moeciu unde i-am plimbat cu sania trasa de cal. Era iarna si ei nu mai vazusera asa ceva. Dupa ce au plecat ei acasa am lucrat de la distanta pe platforma colaborativa.

Iar in final ne-am dus noi in Atlanta. Parca vad si acum hotelul ala de linga autostrada peste care treceam noi „ca mexicanii” ca sa ne cumparam bere si tigari. Si inca il vad pe colegul meu de camera si prietenul meu de mai tarziu, Doru care nu stia cum sa-mi spuna sa-l las pe el sa adoarma si apoi sa incep eu sa sforai iar eu, ce sa vezi, adormeam instant. Dar in Atlanta nu venisem pentru shoping, desi am facut si asta, venisem sa pregatim prezentarile si apoi le-am sustinut in fata comisiei. S-a tras tare acolo pentru ca ponderea proiectului la media cu care am absolvit era foarte mare, atat la noi cat si la ei, la americani.  Grupa noastra a avut o tema generoasa numita: Buy or Build. Am pus sub lupa cu proiectii din toate unghiurile, decizia de extindere a unei afaceri. Atunci cand ai doua optiuni si trebuie sa hotarasti daca (1)cumperi de-a gata o alta firma si o integrezi sau (2)investesti in constructia unui nou departament/divizie/firma. Am prezentat pe rand, ca intr-o stafeta, toti cei 7 membrii ai grupei. Ne-am imbracat in costume cu cravata si am fost foarte seriosi. A fost o experienta minunata. Repetasem la unul din colegii americani acasa exact ca la o piesa de teatru: toate miscarile, toate trecerile de la unul la altul, intrarile si iesirile din scena, toate inflexiunile. A iesit foarte bine. Americanii din comisie ne-au dat feedback pe loc si am fost uimit sa aud ca ne propun sa publice lucrarea noastra intr-o revista locala de business. Apoi am petrecut. Eram eliberati ca niste studenti care au terminat sesiunea. Senzatia aia este unica.

Colegii americani ne-au invitat sa mancam steak-uri de vita argentiniana, scoici, pesti si alte animale marine, sa dansam in cluburile lor, sa vizitam obiective si firme din Atlanta, cine nu stie de Coca-Cola, si sa petrecem in curtea lor la un gratar. Am vazut si cum se construieste o casa acolo, in aceeasi curte, langa acelasi gratar. O adevarata scufundare culturala.  Am vazut muzeul si casa in care a locuit Margaret Mitchell scriitoarea romanului  de referinta: „Pe aripile vantului”/”Gone with the wind”. Am vizitat  muzeul in memoria lui Martin Luther King cel care a stiut sa spuna: „I have a dream”. Am fost sa vedem cum lucreaza o mare firma de telecomunicatii la mama ei acasa. Si nu ne-am saturat.

Ne prelungisem sederea in State cu o minivacanta.  Am inchiriat trei masini, van-uri mari si incapatoare si o trupa pusa pe distractie am plecat din Atlanta spre Miami si KeyWest, cel mai sudic punct din US. Drumul in sine a fost o aventura. Nu ne puteam tine unul dupa altul, traficul era complicat, cu multe autostrazi si multe benzi si daca nu te incadrai corect de la inceput nu puteai sa mai sari peste benzi. Asa ca ne-am ratacit de cateva ori, ne-am asteptat, ne-am regrupat si uite asa am facut prima oprire in Orlando. De fapt ne-am oprit aici ca sa mergem la Cape Canaveral unde am vizitat Kennedy Space Center. De aici au fost lansate misiunile Apollo si au plecat primii oameni pe luna. Iar mai apoi de aici plecau si aterizau navetele spatiale. Fascinant. Nu ne-am putut desparti asa usor de acest loc si am mai prelungit cu o zi vizita la Kennedy Space Center. Si acum port cu mare drag sapca care mi-am cumparat-o de aici si pe care scrie: „Failure is not an option!” cu referire la accidentul petrecut cu Apollo 13 si efortul urias ce a fost facut ca astronautii sa se intoarca vii pe pamant.

Apoi copiii din noi am coborat catre parcul de distractii din Orlando unde ne-am dat in tot felul de prastii, masini si carting. Adrenalina pura. Minunat a fost pentru toti in afara de Andrei care a facut o contractura de la prastia aia si a ramas cu gatul stramb. Cred ca nici pentru Rodica nu a fost chiar grozav si nu pot s-o uit ca din cauza ei am iesit de cateva ori din autostrada ca sa poata sa ajunga sa-si rezolve problemele cu stomacul. Asa ca am plecat spre KeyWest dupa ce l-am lasat pe Doru la un prieten in Miami. Drumul dela Miami la KeyWest este de fapt un pod pe piloni lung de cateva sute de km peste ocean. KeyWest este mai aproape de Havana, capitala Cubei decat de Miami. Aici am nimerit in plin sezon turistic si am gasit cu greu un hotel in care am dormit gramada. Dimineata am inchiriat un catamaran si am facut scufundari in ocean. Mare lucru nu am vazut pe sub apa dar a fost palpitant sa invatam de la instructor cum sa comunicam ca totul e ok sub apa. Seara am fumat havane care se gaseau pe la toate chioscurile de pe strada, am ascultat toate formatiile care cantau pe strazi si am mancat fructe de mare. Atmosfera era hipioata si mie imi placea teribil chestia asta. Apoi ne-am reunit cu Doru in Miami unde am mers pe vestita plaja Miami Beach. Nu am fost prea impresionati. Aveam asteptari prea mari si vazusem deja prea multe. In Miami am predat masinile si am luat avionul spre New York. Am continuat aventura. Nu puteam sa ne intoarcem acasa fara sa vedem New York-ul. Am fost la doua spectacole pe Broadway, chiar dragut, prin cluburi noaptea , la muzee ziua, in Central Park. Am vazut sculpturile lui Brancusi la Metropolitan si ne-a fost imposibil sa facem o fotografie cu ele. Nu ne-au lasat americanii. Si ne-am plimbat cu limuzina peste poduri intr-o noapte.  Fascinant. Ba chiar am vizitat si un portavion si un submarin. Si binecunoscuta excursie la Ellis Island si Statuia Libertatii. Turnurile nu mai erau. Ramasesera doar pozele victimelor si o gaura sinistra. Eram in vara lui 2004.

Apoi ne-am intors acasa. Si primul lucru pe care l-am facut la intoarcere: am organizat o vizionare a tuturor filmelor si pozelor la mine in sediul HP. Aveam spatiu larg, ecran de proiectie, tot ce ne trebuie ca sa ne bucuram din nou. Si ne-am bucurat. Dar apoi scoala s-a terminat si fiecare a luat-o pe drumul lui separat. Ne-am mai intalnit din ce in ce mai rar iar acum nici nu mai stiu nimic despre unii din colegii mei cu care am fost impreuna in aceasta aventura. Vorba lui strabunicu’ meu Bardasu care a scris in memoriile lui cand s-a intors de pe front in primul razboi mondial si si-a revazut casa si familia: „Domnul a dat, Domnul a luat, numele Domnului fie laudat”


Spre urmatorul capitol ⇒


Leave a Reply

%d bloggers like this: