Capitolul 15: Din nou studenti

Suntem in anul 2001, un an de crestere rapida pentru industria noastra de IT. Colegii mei, mai vechi in Compaq, Razvan si Orest tocmai incepusera cursurile. Adica MBA-ul. In aceea vreme MBA-ul nu era asa de popular cum este astazi si erau putini absolventi in Romania. Noi nu aveam nici un absolvent de MBA in Compaq. Doar in anul 2003, cand au absolvit Razvan si Orest, am avut primele doua diplome in firma. In 2001 ne aflam in timp chiar cu un an inaintea fuziunii dintre Compaq si HP despre care am scris in capitolele 4 si 11.

Razvan, care era o personalitate mai  extrovertita, era extrem de incantat de ce i se intampla la MBA. Imi povestea cu frenezie despre saptamana rezidentiala, despre colegii lui, despre profesori, despre cursuri si iar despre saptamana rezidentiala. Il si vedeam adesea cum isi astepta colegii de MBA si cum rezerva o sala pentru ca ei sa se intalneasca si sa lucreze impreuna temele sau lucrarile de grup.

Orest, care era ceva mai rezervat, avea si el numai cuvinte bune despre MBA. De fapt era un altfel de MBA, era un Executive MBA (EMBA) organizat de ASEBUSS. Asta inseamna ca toti studentii erau deja manageri cu ceva experienta in firmele unde lucrau iar cursurile se desfasurau vinerea si sambata alternativ, cate 8 ore pe zi. Asta insemna ca o saptamana cursurile erau vineri iar saptamana urmatoare erau sambata si tot asa. In felul asta erai student in paralel cu jobul, un fel de facultate sau masterat „la seral”, cum se numeau pe vremea comunismului.  Pe vremea comunismului cursurile erau seara dupa terminarea programului la „serviciu”.  Doar ca programul la multinationala atat in 2001 cat si astazi nu se termina la ora 17:00 si nici la 18:00 si nu se termina deloc. Trebuie sa te intrerupi si sa-ti spui in cap ca „gata pentru ziua de azi” pentru ca altfel va fii tot timpul ceva de facut. A face un Executive MBA in paralel cu jobul corporatist este chiar un lucru greu. Trebuie sa ai multa determinare si energie. In plus trebuie sa renunti la toate weekendurile pentru urmatorii doi ani. Chiar si in saptamanile cand nu ai cursuri sambata, in weekend sunt teme de facut sau proiecte de scris si metrii cubi de carti de citit. Inainte sa ma inscriu eu la EMBA, am participat la o prezentare in care cativa profesori au prezentat cursurile in mod laudativ dar nu pot sa-l uit pe Cotiso care absolvise MBA-ul si venise cu un carut pe roti plin de metri cubi de carti ca sa ne arate cat avem de citit in urmatorii doi ani. Un alt lucru esential este ca familia sa inteleaga ca tu acum ai un program extrem de incarcat si sa te sustina. Partenerul de viata trebuie si el sa accepte ca nu vei fi disponibil in weekenduri. Complicat. Mai ales pentru cei care au copii.

In ciuda celor de mai sus, MBA-ul era un magnet puternic. O atractie teribila pentru multi din colegii mei. Si asa a fost si pentru mine. Imi aduc aminte ca numai gandul ca o sa fiu din nou student in banca si ca o sa cunosc colegi noi cu care voi lega prietenii noi, ma excita. Nu pot sa neg ca am avut tot timpul, din copilarie,  o mare bucurie de a invata lucruri noi si o oarecare smerenie in sala de clasa, chiar si la cursurile accelerate pina la nebunie organizate de corporatii care condensau in maxim doua zile tot continutul, parca eram pe „repede inainte”, sau cum zic corporatistii: „fast forward”. Multi dintre viitori mei colegi de MBA considerau ca prim argument ca vor avansa mai usor in pozitii de management daca au MBA. Eu nu am crezut niciodata chestia asta si nu mi s-a intamplat. Unora li s-a intamplat. Mai trebuie spus ca in plus multinationalele erau destul de generoase atunci si plateau aceste MBA-uri. Si nu erau tocmai ieftine, cum nu sunt nici acum.

Asa ca m-am dus la Mihai Pascadi care la vremea aia era seful meu si Director General la Compaq. Eram undeva spre finalul anului 2001 si urma sa incep cursurile in septembrie 2002.  Asa cum ma asteptam, Mihai m-a incurajat, ba chiar mi-a spus ca ar vrea sa se inscrie si el in aceeasi clasa cu mine si se intreba daca o sa-i aprobe Matti, seful nostru regional. Mihai mi-a spus si ca va aproba bugetul pentru acoperirea cheltuielilor in asa fel incat sa nu ma coste nimic pe mine, totul sa fie acoperit de Compaq.  Atunci nu banuiam ca ne pindeste marea fuziune si ca in efervescenta luptei, „care pe care”, Mihai nu va mai avea ragazul sa se ocupe de inscrierea la un MBA. Tot Mihai mi-a dat si una din recomandarile necesare la dosar. A doua recomandare am luat-o de la un fost sef de-al meu din vremea cand lucram la stat, la IMSAT unde luasem repartitie la terminarea facultatii. Domnul director Varfalvi. Asa era inainte de 1989, absolventii luau repartitie in ordinea mediilor cu care absolvisera facultatea. Absolventii de Electronica se bateau pe putinele locuri, inca nu se numeau joburi, in firmele care aveau centrala, inca nu se numea HeadQuarter, in Bucuresti. IIRUC era cel mai cautat si apoi IMSAT. Vremuri apuse. Bine ca au apus!

Cu recomandarile in plic m-am apucat sa invat pentru GMAT. GMAT-ul era un examen care iti permitea accesul la MBA. Si astazi tot GMAT-ul este folosit. GMAT-ul avea mai multe sectiuni dar in esenta daca stapineai limba engleza si erai prieten cu matematica, atunci treceai fara probleme. Exercitiile si pregatirea te ajuta doar sa devii mai rapid la test. Timpul era singurul dusman al reusitei examenului.  Erau destule teste gratuite pe internet, imi amintesc. Dar nu am auzit pe nimeni sa pice acest test. Totul era sa nu te faci de rusine si sa intrii cu cele mai putine puncte. Apoi urma un interviu in care am fost intrebat despre responsabilitatile mele la Compaq si desi toti, si profesorii care puneau intrebari si candidatii care raspundeau, eram romani, totusi interviul a avut loc in limba engleza. Cred ca mai mult a avut rostul sa ne calibram nivelul limbii engleze intre profesori si candidati si sa ne avertizeze ca toate cursurile se vor tine in limba engleza. Ei bine iata ca am fost admis si urma sa incep cursurile in septembrie 2002.

Intre timp avusese loc fuziunea HP-Compaq, Mihai abandonase ideea MBA-ului iar eu trebuia sa fac prima plata catre ASEBUSS. Cand m-am dus la colegele mele de la contabilitate am aflat cu stupoare ca aprobarea lui Mihai Pascadi ca sa imi plateasca costul MBA-ului nu mai era recunoscuta de noul management.  M-am dus la noul CGM (Country General Manager) Radu Enache care mi-a recomandat sa fac o noua cerere catre noul meu manager regional Martin din Austria. Asa ca inainte sa fac cererea l-am sunat pe Martin si i-am povestit cum eu am fost admis la MBA si cum Mihai mi-a facut recomandarea si mi-a aprobat costurile. Martin mi-a spus sec ca Mihai nu mai este CGM si ca el nu are buget pentru mine si deci nu aproba. Eu am insistat si apoi i-am trimis cererea formala. El mi-a respins-o. Eram in impas. Am realizat destul de repede ca nu aveam decat doua variante: fie renuntam la MBA, fie plateam din buzunar. Cum toti prietenii ma sfatuiau sa renunt, eu, care eram recunoscut ca un spirit rebel, am decis sa platesc din buzunar. Aveam ceva bani stransi in cont si puteam sa-mi permit desi cred ca am avut de platit cateva mii bune de euro in primul an. Chiar nu imi amintesc exact cate. Poate patru sau cam asa ceva. A fost una din cele mai inspirate decizii din viata mea profesionala si nu am regretat-o niciodata. A facut toti banii. Apoi l-am anuntat pe Martin de aceasta decizie. Am simtit ca se astepta sa renunt. M-am bucurat ca nu m-a pus sa cer concediu fara plata pentru cele doua zile de vineri pe care le lipseam lunar de la job. In mod paradoxal Martin avea sa devina in scurt timp butonul meu magic si urma sa avem o relatie profesionala perfecta. Dar atunci relatia noastra a inceput prost.

Scoala a inceput in septembrie 2002 cu o saptamana rezidentiala. Stiam de la Razvan la ce sa ma astept. Atunci mi-am amintit ce ne spunea profesorul de filozofie din facultate, cum ca omul se comporta exact in functie de rolul in care este pus la un moment dat. Daca esti director te vei comporta ca un director, daca esti student atunci te vei comporta ca un student. Asa a fost. Am redevenit studenti desi toti eram numai directori, directorasi si patroni. Ziua ne duceam la scoala, noaptea dansam sau ne adunam in jurul unor beri si povesteam sau radeam pina la ziua. Saptamanile rezidentiale s-au tinut in vila de protocol din Neptun a lui Ceausescu, o vila foarte chic cu mobilier vechi din lemn masiv si tapiserii. Aveam si portar care ne lasa sa intram cu masinile si sa le parcam pe aleile din parcul generos al vilei. Pentru ca toti eram directori, directorasi sau patroni, toti aveam masini noi si scumpe. Masini care l-au facut invidios pe portarul vilei care vine intr-o zi si ne intreaba:

-Nu va suparati ca va intreb, dar ce eveniment este acesta?

-Nu este un eveniment, este …..scoala.

La care portarul rosu la fata:

-Haide dom’le…. scoala cu masinile astea!?

La saptamana rezidentiala au venit profesori din Statele Unite si nivelul a fost foarte ridicat de la inceput. Noi, studentii, mai intai ne-am prezentat fiecare. Si asa, pe nesimtite, a inceput poate cea mai frumoasa perioada din viata mea corporatista. Ca orice lucru frumos a durat putin, doar doi ani.


Spre urmatorul capitol ⇒


Leave a Reply

%d bloggers like this: