Capitolul 14: Yoyo peste ocean.

Foarte multi colegi din generatia mea au cochetat prin anii 1990 cu ideea de a emigra. Atunci era o distanta colosala intre Romania si Occident si chiar si o banala doza de Coca-Cola care facea „click” cand o deschideai era pentru noi un miracol. Inca nu aveam telefoane mobile, un calculator costa o avere si nu eram conectati la internet. Un impuls puternic in favoarea emigrarii l-au dat minerii cand au venit in Bucuresti si au murdarit Piata Universitatii si discursul comunist al lui Iliescu in care ne-a facut pe toti „golani”. Atunci, doar faptul ca mie nu mi-a iesit pasaportul la timp, a facut sa nu ma aflu in trenul care a plecat cu foarte multi colegi si prieteni catre Germania. I-am insotit la tren, in Gara de Nord, ne-am luat ramas bun, dar eu am ramas pe peron. In asteptarea pasaportului. Vestile primite ulterior de la ei nu erau chiar cele mai roze si asa am ramas tot pe peron.
Prin anul 1998 insa m-am hotarat si eu sa emigrez. Canada era o destinatie usor de obtinut asa ca am luat lejer viza fara interviu. Eram super certificat CNE (Certified Novel Engineer), o certificare rara si ceruta la aceea vreme. Lucrasem la Logimax, o firma cu capital Canadian. Doar ca in 1999 am obtinut jobul la Compaq, asa cum am scris chiar in Capitolul 1: Intrarea in sistem. Intrasem in gigantul IT Compaq si plecarile in Canada s-au transformat doar in simple vizite, destul de scurte, pierindu-mi complet dorinta de a incepe o viata noua pe un alt continent. O influenta mare in luarea acestei decizii, de a nu ramane in Canada, a avut-o si faptul ca nu vedeam la emigrantii romani fie ei colegi, prieteni sau rude, ca erau mai fericiti sau mai realizati din punct de vedere material. Doar traiau intr-o societate diferita. Nu zic mai buna si nici mai rea. Canada avea multe puncte bune in comparatie cu Romania dar nimic care sa-mi dea senzatia de: „wow, aici vreau sa raman!”
Prin anul 2001 vine la mine Stelian. Stelian era unul din cei mai buni ingineri de networking si el supercertificat pe Cisco si imi era direct subaltern in Compaq cand eu eram Profesional Services Manager. Stelian era si un om de o mare calitate, modest, un coleg minunat si apreciat in colectiv. Doar ca il rodea si pe el microbul emigrarii. Si unde? Chiar in Canada. Stiam ca Stelian avea o familie numeroasa, avea trei copii mici de varste scolare si prescolare si o sotie cu pozitie importanta de management in Romania. Nu reuseam sa inteleg ce il determina sa fie atat de hotarat sa plece dar nu am putut sa vorbesc nimic care sa-l intoarca in decizia lui. El venise sa se informeze. Nu am putut sa-i stric sufletul. Ba din contra, l-am incurajat ca sa poata sa fie impacat cu o astfel de decizie majora din viata lui. Sunt convins ca au fost destui care au incercat sa-l intoarca din drum. Asa ca Stelian s-a urcat in avion si a plecat. Eu doar i-am dat multe detalii despre ce e bine sa faca acolo si ce nu e bine, pentru ca ma lovisem chiar eu personal de toate. Am considerat atunci, prin despartirea de Stelian, un capitol incheiat dar nu avea sa fie asa.
Eu nu abandonasem complet legaturile cu Canada si ma duceam o data sau de doua ori pe an, fie in vacante fie legat de diferite evenimente corporatiste ce aveau loc in US si apoi prelungeam cu cateva zile de concediu si treceam granita in Canada. Speranta mea de atunci era sa devin si cetatean Canadian. Romania nu era in UE. Intr-una din acele vizite am trecut pe la Stelian care se stabilise in Toronto. Si am vazut ca nu este bine. Vroia sa para cordial si echilibrat dar nu era. Era apasat. Tin minte ca l-am insotit sa isi ia unul din baieti de la ora de hochei pe gheata, hocheiul fiind sport national in Canada. Mi-a spus ca nu reuseste sa-si gaseasca un job cu toate calificarile lui. In schimb sotia lui era tare incantata de Canada. Mai vazusem astfel de incantare nesustenabila si la alti emigranti romani dar niciodata nu am comentat si nici nu am stricat sufletul nimanui.
Mini vacanta mea s-a sfarsit, eu m-am urcat in avion si m-am intors acasa.

Nu peste mult timp Stelian imi scrie un mail in care ma roaga sa-l ajut sa se reangajeze la Compaq si sa se reintoarca in Romania. Am ramas perplex. Apoi am inteles cum practic epuizase toate rezervele financiare, cum nu reusise sa se angajeze, nici el si nici sotia lui si cum trebuia sa hraneasca o familie numeroasa. In Toronto, la vremea aceea, era foarte populara metoda prin care emigrantii fara „experienta Canadiana”, adica cei ce nu avusesera un job anterior si referinte pe teritoriul Canadei, sa fie primiti la munca ca voluntari, fara nici un ban si iti promiteau ca te vor angaja si plati ulterior. Ulterior insa uneori insemna la „sfantul asteapta”. In Romania Compaq tocmai fusese inghitit de HP, pozitia mea in noua corporatie era slabita si chiar nu stiam cum pot sa-l ajut pe Stelian aflat intr-o situatie limita. L-am rugat sa astepte pentru ca eu voi gasi o solutie. Eram prin 2003.
Norocul a facut ca eu sa semnez un contract nou in care aveam posibilitatea sa angajez un inginer de networking. Si asa l-am adus pe Stelian inapoi printre vechii lui colegi, in noul HP. Din pacate nu am putut sa-i mai ofer salariul generos pe care il avusese in Compaq iar Stelian era in pozitia in care era nevoit sa accepte orice i se oferea pentru a iesi din impas. Compaq-ul era renumit pentru salariile mult peste medie. HP-ul nu.
Stelian s-a intors singur, lasandu-si sotia si copiii la scoala in Canada. El venise in Romania ca sa stranga bani si sa-i trimita familiei lui in Canada. Suna frumos nu? Un traseu pe dos fata de ce vedem azi la televizor. Cand am iesit cu el la un pranz mi-a spus ca ar vrea sa o convinga pe sotia lui sa se intoarca definitiv in Romania dar ca nu reuseste pentru ca sotia lui este indragostita de Canada. In vacanta a reusit sa-si aduca si copiii in tara, pe la bunici. Era bine Stelian. Se linistise.
Si Stelian tot muncea si tot strangea bani si apoi ii trimitea in Canada. Si tot asa. Pina intr-o zi cand a venit la mine si mi-a spus: „Bogdan, nu mai pot. Trebuie sa ma duc sa traiesc acolo unde sunt sotia si copiii mei.” Nu am putut decat sa-l intreb cum a rezistat atat de mult pina sa-si dea seama de acest lucru.
Asa ca el a inceput sa-si caute joburi in Toronto si eu i-am promis ca-i voi da o recomandare profi. De data asta, in afara recomandarii scrise, m-a sunat chiar managerul lui din Canada sa stea de vorba cu mine si sa inteleaga daca Stelian este omul potrivit pentru jobul pe care il avea el disponibil. Imi amintesc ca a stat cu mine pe telefon aproape o ora. L-am laudat pe Stelian cat am putut. Chiar nu exageram, era un om de toata isprava si foarte competent. Stelian a primit postul, era extrem de fericit si familia se reunise in Canada. Ce poate fi mai frumos? Si pentru a doua oara am crezut ca acest capitol s-a incheiat. Ei bine nu se incheiase.
Mai intai primesc de un Craciun o felicitare frumoasa in care semnasera toti din familie si in care isi exprimau recunostiinta ca acum sunt o familie fericita si reunita. Apoi imi scrie Stelian incantat ca se muta intr-o casa mare, scumpa, intr-un cartier frumos si fiecare copil va avea dormitorul lui si numai fluturasi multicolori falfaiau prin aer si jobul e perfect si fusese avansat. M-am bucurat foarte tare pentru el. Dar ca orice lucru frumos pe lumea asta, nu a durat.
La un moment dat primesc un mesaj de la sotia lui Stelian in care imi spune ca ea, ea care era indragostita de Canada si nu putea sa fie determinata de Stelian sa se intoarca acasa in tara, a hotarat ca tara ei este de fapt Romania si a actionat in consecinta. Adica si-a luat cei trei copii si s-a intors in tara. Deocamdata viziteaza ceva prin Apuseni dar apoi ea se va stabili in Romania cu copiii ei si vrea sa divorteze de Stelian care nu vrea sa vanda casa din Canada, nu vrea sa renunte la jobul din Canada si nu vrea sa vina in Romania. Desi ea insista. Ba chiar m-a rugat sa depun marturie in favoarea ei.

Stelian, pe cealalata parte, era singur si devastat. Facuse toate eforturile pe care le poate face un sot si un tata ca familia lui sa fie fericita si esuase. Acum urma sa-si cheltuiasca banii cu avocatii. Brusc nu am avut alta replica decat ca „viata bate filmul”. Asta se intampla undeva prin 2006, cred. De atunci nu mai stiu nimic de Stelian si de familia lui.
Atunci m-a fulgerat gandul ca cei mai fericiti emigranti sunt aia care nu au bani de avion sa treaca oceanul si sa se plimbe intre tara natala si tara unde au emigrat, sa-si revada prietenii, colegii, rudele. Ei sunt nevoiti sa indure sau sa se bucure de ce le ofera tara de adoptie si asta e. Iar nefericitii sunt cei ce nu au clar raspunsul la intrebarea: „Unde e acasa?” si fac yoyo intre tara natala si tara de adoptie. Nu sunt impacati niciunde.


Spre urmatorul capitol ⇒


8 comments

  • Vlad

    Eu nu pot sa uit niciodata, cozile interminabile de la ambasadele occidentale cu oameni disperati sa ia o viza de cateva zile, numau ca sa “iasa”, Gara de Nord cu trenuri arhipline cu destinatia Nurenberg sau Frankfurt sau… Au plecat (ca si mine) cu o valiza si cateva sute de dolari in buzunar.
    Nu stiu, dar sant convins ca zeci de mii, daca nu mai multi, in marea lor majoritate de varstele noastre, au parasit tara in a 2-a jumatate a lui Iunie, Iulie… o tragedie, prea putin mediatizata din pacate.
    Si nu pot sa ma abtin sa nu fac o paranteza (politica) si sa afirm ca este o rusine ca dupa 25 de ani principalul vinovat, nu numai de crimele din Iunie, dar si de uciderea sperantei, sa fie inca in liberate ba mai mult, sa duca o viata privilegiata.
    Nu pot uita si nu pot ierta!

    • Bogdan Popescu

      Dezastrul a continuat dupa Iunie 90. Ca in Legea lui Murphy. La numai doi ani distanta, in octombrie 1992, Iliescu a fost reales cu o majoritate confortabila. Atunci, cei ce au ramas pe peron, ca mine, am realizat ca nu ne aflam in locul potrivit si ca de fapt suntem o minoritate idealista care trebuie sa acceptam majoritatea. Atunci a fost declicul nepasarii si neimplicarii noastre care s-a agravat mai tarziu. Pentru ca in decembrie 2000 sa fie din nou ales Iliescu. Si asta numai ca sa nu iasa presedinte Corneliu Vadim Tudor. Decembrie 2000, la 11 ani de la ceea ce noi am vrut sa numim revolutie. Mi-ai redeschis o rana care se vindecase, Vladut.

      Se spune ca tarile au presedintii pe care ii merita. Asa am avut si noi. Si asa am ajuns sa fim pe ultimul loc in Europa la intrecere cu vecinii nostri bulgari.

  • Vlad

    Ma bucur ca ai atins si subiectul emigrarii… cu toate ca este unul extrem de complex care din pacate nu poate fi abordat numai pe o pagina…

    Expresia “colegi din generatia mea au cochetat prin anii 1990 cu ideea de a emigra” este mult prea usoara.
    Stii bine (eu fiind unul din cei care m-ai insotit pe peron in Iulie ’90) ca a fost mult mai mult de atit. A fost disperare, a fost lipsa totala a unor optiuni dupa duminica orbului din Mai si crimele din Iunie, a fost pierderea totala a sperantei. Asa am simtit eu atunci si daca nu ma inseala memoria asa ai simtit si tu.

    Dar sa revin la emigrare… este greu sa generalizezi, nu exista un raspuns, nu este alba sau neagra, balanta nu inclina decisiv intr-o parte sau alta. Nu am timp nici spatiu aici sa detaliez ce consider eu ca te tine sa ramai, ce te face sa pleci.

    Oricum un lucru este sigur, atunci a fost disperare, acum este cu totul altceva, exista optiuni (vorbesc de cineva in situatia lui Stelian).

    Iar la intrebarea “Unde este acasa?” eu nu am raspuns nici macar acum, dupa mai mult de 20 de ani (se spune ca in general prima generatie de emigranti nu are raspuns la intrebarea asta). Consider ca in fiecare din noi, cei care am plecat, exista un “yoyo” mai mult sau mai putin si de aceea chiar daca par absurde si ilogice actiunile lui Stelian si ale sotiei, eu ii inteleg perfect.
    La intrebarea “Unde este acasa?” pot raspunde numai copiii mei.

    • Bogdan Popescu

      Asa este. Atunci in vara lui ’90 a fost disperare, ura si crima. Doar ca timpul vindeca totul ….si apoi omoara. Am mai scris asta in capitolele anterioare. Eu sunt in faza in care rana aia din ’90 e oarecum vindecata. Timpul a facut asta. Chiar si Stelian care mi-a scris pe privat se uita inapoi la viata lui cu detasare. Iar el nu este impreuna cu copiii lui. Este departe de ei. Ii sustine si ii ajuta de la distanta. Dar si-a gasit echilibrul si s-a impacat cu destinul lui.

      Vlad, iti multumesc mult pentru ce ai scris, in special pentru ultimul paragraf. Mi-au dat lacrimile.

  • Danieli

    Un subiect extrem de interesant si ma bucur mult ca l-ai abordat. Oare cati nu s-au gandit si ras-gandit la emigrare? Din pacate, sunt 2 categorii mari care iau drumul asta: cei care nu au mai nimic de pierdut aici si cei care simt ca nu mai apartin valorilor de aici. Din pacate, tocmai aceste 2 categorii sunt cele care ar putea face diferenta aici. Sunt cei care ar fi nucleul progresului. Din pacate (pt a cata oara aceste cuvinte?) aceste 2 categorii nu mai sunt la cautare aici. Nu numai ca nu sunt doriti, ci sunt striviti. Iar ei, cu cat continua sa oscileze in a lua hotararea decisiva, cu atat devin mai pasivi, mai indiferenti si mai greu de adaptat. Problema e ca nu prea se pleaca din spirit de aventura. Ci de nevoie si de “sunt satul”. Lupta sa-si gaseasca linistea “dincolo”. Si, cu eforturi imense, marea majoritate reusesc. Eforturi care aici ar produce, daca s-ar dori, efecte mult mai mari. Insa, rasuflarea rece a strainatatii se simte, totusi. Tanjesc apoi dupa ceea ce ar fi trebuit sa fie “acasa”, caci multi se simt expropriati de propria tara. Pacat ca mamaliga nu face explozie. Mare pacat.

  • theodorstanescu

    Cum spune colegul nostru d’antan Dan Teodorescu (trupa TAXI):

    https://www.youtube.com/watch?v=xLP9bWX9Gms

    “E ţara mea, e blocu’ meu, e strada mea c-un singur bec,
    E locu-n care viaţa-ntreagă vreau să îmi petrec.
    E-adevarat, e-adevarat că sunt şi prea bătrân să plec.
    Prea bătrân să plec.”

    Ce-i drept unii s-au mutat in suburbii …

  • Mihai Pascadi

    Sper din tot sufletul ca Stelian e bine.

    • Bogdan Popescu

      Stelian mi-a scris pe privat. E foarte bine acolo in noua lui tara…in Canada. Isi aminteste cu detasare de toate acele momente din trecut. Si transmite salutari tuturor colegilor din Digital/Compaq/HP.

      Un cititor a facut ca newsletterul trimis de mine sa ajunga la Stelian. Ii multumesc.

Leave a Reply

%d bloggers like this: